Luna

Luna

   Luna este singurul satelit natural al Pământului:
        orbita:    384,400 km de la Pămānt
        diametru: 3476 km
        masa:     7.35e22 kg

   Botezată Luna de către Romani, Selene şi Artemis de către Greci, şi în multe alte feluri în alte mitologii.

   Luna, desigur, este cunoscută din timpuri preistorice. Este cel de-al doilea corp ceresc ca luminozitate , după Soare. Aşa cum Luna orbitează în jurul Pământului o dată pe lună, unghiul dintre Pământ, Lună şi Soare se schimbă; noi observăm acest fapt prin ciclul fazelor lunare. Timpul scurs între două luni noi succesive este 29.5 zile (709 ore), uşor diferit faţă de perioada orbitală a Lunii (măsurată faţă de stele) deoarece Pământul se mişcă semnificativ de mult pe orbita lui în jurul Soarelui în acest timp.

   Datorită mărimii şi compoziţiei sale, Luna este uneori clasificată ca o "planetă" terestră împreună cu Mercur, Venus, Pământ şi Marte.

   Luna a fost prima dată vizitată de către sonda sovietică Luna 2 în 1959. Este singurul corp extraterestru vizitat de oameni. Prima aselenizare a avut loc pe 20 Iulie 1969 (vă amintiţi unde eraţi); ultima în Decembrie 1972. Luna este de asemenea singurul corp de pe care s-au adus mostre. În vara lui 1994, Luna a fost cartografiată de o mică sonda - Clementine şi din nou în 1999 de Lunar Prospector.

  Câmpul gravitaţional dintre Lună şi Pământ cauzează unele efecte interesante. Cele mai evidente sunt mareele. Atracţia gravitaţională a Lunii este mai mare pe partea cea mai apropiată de Lună a Pământului. Din perspectiva noastră, pe suprafaţa Pământului vedem doar denivelări - una în direcţia Lunii şi una în direcţia opusă. Efectul este mai pregnant în apa oceanelor decât în scoarţa terestră aşa că apa se ridică mai mult, şi deoarece Pământul se roteşte mai rapid decât Luna denivelările se învârt în jurul Pământului, o dată pe zi, cauzând două fluxuri pe zi. (Acesta este un model simplificat; Fluxurile reale, în special cele de lângă coastă sunt mult mai complicate .)
    Dar Pământul nu este nici complet fluid. Rotaţia Pământului poartă denivelările un pic înaintea punctului aflat direct sub Lună. Aceasta înseamnă că forţele dintre Pământ şi Lună nu sunt chiar pe linia dintre centrele lor producând o torsiune pe Pământ şi o accelerare a forţei pe Lună. Acest fapt cauzează un transfer net a energiei rotaţionale ce face ca Pământul să îşi încetinească rotaţia cu 1.5 milisecunde/secol şi Luna să se ridice într-o orbită superioară cu 3.8 centimetri pe an. (Efectul opus se manifestă asupra sateliţilor cu orbite neobişnuite ca Phobos şi Triton).
    Natura asimetrică a acestei interacţiuni gravitaţionale este de asemenea răspunzătoare pentru faptul că Luna se învārte sincron, ca atare arată tot timpul aceeaşi faţă spre Pământ. Aşa cum acum viteza de rotaţie a Pământului e micşorată de interacţiunea cu Luna, şi viteza acesteia a fost micşorată, în trecut, de interacţiunea ei cu Pământul, dar efectul a fost mult mai puternic. Când viteza de rotaţie a Lunii a ajuns să se potrivească cu perioada ei orbitală s-a ajuns la o situaţie de echilibru. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu majoritatea celorlalţi sateliţi din sistemul solar. În cele din urma rotaţia Pământului va fi încetinită până când se va potrivi cu perioada Lunii, ca în cazul lui Pluto şi Charon.

   De fapt Luna pare să sară un pic (datorită orbitei ei uşor necirculară) făcând ca unele grade din partea întunecată să poată fi văzute din când în când, dar majoritatea acestei feţe (stânga) a rămas necunoscută până când sonda spaţială sovietică Luna 3 a fotografiat-o în 1959. (Notă: nu există o "parte întunecată" a Lunii; toate părţile ei sunt luminate jumate de timp (cu excepţia unor cratere adânci de lângă poli). Unii au folosit termenul de "parte întunecată" în sensul de "necunoscută" dar chiar şi acest lucru nu mai e valabil azi .

   Luna nu are atmosferă. Dar dovezi aduse de Clementine sugerează că ar putea fi apă îngheţată în unele cratere adânci de lângă polul Sud ce sunt umbrite mereu. Acest fapt a fost confirmat de Lunar Prospector. Există ceva gheaţă şi la polul Nord şi astfel costurile unei viitoare explorări lunare au devenit mult mai mici .

   Crusta Lunii este în medie de 68 km grosime şi variază mult, de la O sub Marea Crisium la 107 km la nord de craterul Korolev aflat pe partea îndepărtată a Lunii. Sub această crustă se află mantaua şi probabil un mic nucleu (aproximativ 340 km rază şi 2% din masa Lunii . Spre deosebire de cea a Pământului, mantaua Lunii este doar parţial topită. În mod curios, centrul de masă al Lunii este deplasat faţă de cel geometric cu aproximativ 2 km spre Pământ. De asemenea crusta e mai subţire pe partea mai apropiată.

   Pe Lună se găsesc două tipuri de soluri: unul cum multe cratere şi înălţimi foarte vechi şi unul relativ neted şi mai tânăr - maria. Maria (întins pe aproape 16% din suprafaţa Lunii ) sunt cratere de impact uriaşe ce au fost ulterior umplute cu lavă. O bună bucată din suprafaţă este acoperită cu regolith, un amestec de praf fin şi resturi pietroase provenite din impacturi cu meteoriţi . Din unele motive necunoscute, Maria e concentrată pe partea apropiată.

   Majoritatea craterelor de pe partea apropiată sunt botezate după personalităţi din istoria ştiinţei cum ar fi Tycho, Copernicus, şi Ptolemaeus. Trăsăturile de pe partea întunecată au nume mai moderne cum ar fi Apollo, Gagarin şi Korolev (cu un accent rusesc deoarece primele imagini au fost luate de Luna 3). în completarea trăsăturilor familiare de pe partea apropiată, Luna prezintă marile cratere Polul Sud-Aitken ,pe partea întunecată, ce sunt de 2250 km în diametru şi 12 km în adâncime, fiind astfel cel mai mare bazin de impact din sistemul solar, şi Orientale pe partea vestică (cum e văzută de pe Pământ; în centrul imaginii din stânga ) ce este un splendid exemplu de crater multi-inel.

   În total au fost aduse 382 kg de mostre lunare de către programele Apollo şi Luna. Acestea ne-au furnizat majoritatea cunoştinţelor noastre detaliate despre Lună. Sunt valoroase prin faptul că pot fi datate. Chiar şi azi, la 20 de ani după ce au fost culese, sunt studiate de oamenii de ştiinţă.

   Majoritatea pietrelor par a avea între 4.6 şi 3 miliarde ani vechime, cele mai vechi de pe Pământ fiind în general mai tinere de 3 miliarde de ani, rezultând că cele de pe Lună ne pot aduce dovezi despre istoria timpurie a Sistemului Solar.

   Anterior studiului mostrelor aduse de Apollo, nu a existat un consens în privinţa originii Lunii. Existau trei teorii majore : co-accretion ce presupunea că Luna şi Pământul s-au format în acelaşi timp din Solar Nebula; fission ce presupune că Luna s-a desprins din Pământ ; şi capture ce susţine că Luna s-a format altundeva şi a fost capturată ulterior de Pământ . Nici una dintre ele nu a fost foarte sigură. Dar noile dovezi susţin teoria impactului : şi anume faptul că Pământul s-a ciocnit cu un obiect mare (cât Marte sau mai mare) şi că Luna s-a format din materialul rezultat. Mai sunt unele detalii de pus la punct dar această teorie este cea larg acceptată acum.

   Luna nu prezintă un câmp magnetic global. Dar unele suprafeţe prezintă magnetism remanent ce indică faptul că a avut cândva un astfel de câmp.

   Fără atmosferă şi câmp magnetic, suprafaţa Lunii este direct expusă vânturilor solare. În cei 4 miliarde de ani mulţi ioni de hidrogen din vânturile solare s-au impregnat în regolit-ul Lunii. Aşa se explică faptul că mostrele aduse de Apollo furnizează date importante în legătură cu vânturile solare. Acest hidrogen lunar ar putea fi folosit într-o bună zi ca şi combustibil pentru rachete.

Mai multe despre Lună

Dezbateri


Expres spre Marte

Continut ... Pământ ... Lună ... Marte ... Date Gazda

Bill Arnett; Data ultimei actualizări: 26 Februarie 2001